Nuvelă: Codiță (1)

Zgomotele dimineții îi făceau rău. La fel și lumina. Ura tot ce era viu și vesel și cumsecade, de aceea, ura și freamătul normal al unei dimineți, care îi făcea de-a dreptul silă!

Avea gura uscată și printre buzele-i subțiri, ca două râme albe, se strecura afară un miros de pucioasă, izvorât pe deoparte din măruntaiele-i împuțite, pe de altă parte din gura lui spurcată. Felul în care îi duhnea respirația dădea un nou înțeles noțiunii de halenă.

Codiță se ridică cu greu, înjurând a mia oară lumina care pătrundea în casă, pogorând pe pielea-i albă de spân, însemnat de Dumnezeu ca fiind stricat și de ocolit de către oameni.

Se duse la baie, căută vreo cinci minute după aparatul de făcut pipi, îl găsi cu greu, înfundat și înnodat în pădurea de floci străvezii care=i inunda pubisul, cumva făcându-i în ciudă scalpului, de unde ultimele fire de păr dezertaseră cu muuuulți ani în urmă.

Apoi se duse la chiuvetă. Codiță se privi în oglindă și instantaneu a urât ceea ce a văzut acolo: propria-i reflexie. Era ceva normal, el ura tot și pe toate, pe toți și pe ceilalți. Neavând altceva la îndemână, s-a urât instantaneu pe sine însuși.

Se duse apoi în bucătărie. Canci cafea! Cafeaua este pentru cei care produc, care aduc un minim de plus valoare acolo unde consumă oxigenul. El doar îl consuma și returna planetei grămezi de dioxid de carbon îmbogățit cu reziduuri gazoase sulfuroase pe care le-am mai descris mai sus. Un împuțit!

Ce ar mai fi mers o cafea!  Dar ce ar mai fi mers o țigare! Pe astea le lăsase demult, de când își dăduse seama că fumatul este pentru bogați. Șomerii, cei trecuți de 40 de ani, pe care îi ține mama cu papa la sufertaj…. ăia să vâneze chiștoace prin Piața Mihai Eminescu. Și ce ar mai fi vânat! Dacă nu era sigur că-l vedea primarul de la balconul său și iar râdea apoi de el. Sau că-l vedea careva și-l dădea de exemplu prost pe sate. Nu că nu ar fi furnizat deja destule motive pentru asta.

Mic dejun? Iarăși canci! Tare de tot firma asta: canci! E peste tot. Țigări, cafea, mic dejun…

Ar fi mers până la 5toGo, dar acolo, în afara faptului că-și băgase bocancii plini de noroi când se luase ba de afacere, ba de servire, ba de personal, se mai aduna si lumea. Și el era de mic, agorafob. Plus că la cât se băgase în seamă aiurea, risca să-și ia vreuna după ceafă de pe la clienții de acolo, solidari dealtfel cu chelnerița jignită, cu proprietarul deranjat etc.

Ar fi mers dincolo, la Castani, dar acolo se aduna clar o lume din care el nu face parte, acolo se aduna o lume care l-ar fi mestecat și scuipat înainte de a deschide gura.

Pfff… și nici apa de la RAJA nu mai urca murdară până la el, la etajul patru. Mai mima starea de cafea într-o cană. După culoare. Acum era curată ca lcarima. Că așa e la Codiță în viață, toate-s mimate: familia, cunoștințele, expertiza, vreun minim talent în orice direcție etc.

Oare să-l sune pe adjunct? Că da, acum avea adjunct. Printre toți proștii care au căscat vreodată gura la el, îl găsise pe unul care nu era doar prost, dar avea și un rest de mucegai de dolari prin buzunare, căci lucrase pe afară, prin Olanda, parcă.

Ăsta îl și iubea, sincer, căci cu greu găsești pe cineva care să te privească cu atâta admirație cum o făcea adjunctul, nu-i așa? Mă rog, cu greu în lumea bipedelor, că dacă ar fi iubit animalele, își putea lua un câine. Dar cum el nu se iubea nici măcar pe sine, ba dimpotrivă, cum naiba să stea un câine pe lângă el?!

Ultima ființă vie care se apropiase de el era un păianjen, că deh, stând la etajul patru, e mai ușor. Și ăla și-a abandonat pânza și s-a aruncat în gol, cu un țipăt de deznădejde, după câteva zile.

Țânțarii? Ăia mureau instant după ce îl ciupeau. La contactul cu pielea aia de batracian sau când ajungea sângele de reptilian în trompa lor minusculă, mureau, cădeau secerați, într-o clipită!

O lacrimă de sudoare îi brăzdă chelia și începu a se scurge  către fruntea aia întinsă până la ceafă. Se scărpină. Aproape simultan, îl apucă o mâncărime, ca de geamăn, în partea opusă ca așezare a corpului, dar deloc opusă ca valoare, grație, frumusețe: în cur. Se scărpină și acolo. Mai tare, mai tare, mai… ups! A scăpat degețelu’n ochiul maron!

Nu era prima oară. Însă acum, că se gândise și la adjunct, mai era și dimineață, nu se spălase nici pe dinți, deci mireasma de hoit amestecată cu cea de căcat erau prezente, întregind un tablou grotesc unde doi sau mai mulți agarici cu dorințe dosniace caută metode de epilare anală fără a folosi obiecte tăietoare, dimpotrivă, băgând în cur ce aveau ei mai scârbos și totodată mai de preț, indiferent de nivelul de referință: sus, jos… Doamne… pardon, Satane, avu o erecție! Mă rog, una așa, ca fularul, suficientă pentru o labă tristă, privind la statutul Uniunii Sloboziților Răpciugoși, a cărei filială locală o conducea și coroborată cu duhorile din cameră.

Oare să-l sune pe Elogen Puță? Sau pe Mieluțu? Să meargă pe mâna sângelui ceva mai tânăr sau pe cea a experienței?

*Acest text este un pamflet. Orice asemănare cu persoanele din realitate este sau nu pur întâmplătoare. La fel și fotografiile folosite, preluate de altfel de pe internet, Facebook etc.