Dimineață. Razele soarelui băteau în geam, îndemnându-l pe Mieluțu la trezire, dar patul gol, casa goală, viața goală, toate-l rețineau la fel cum, atunci când era la beci, îl rețineau Gore și Panait ca să nu se zbată. Nu s-a mai zbătut. Încet-încet, centimetru cu centimetru, mădular după mădular, începuse să-i placă, ba mai mult, să se ceară singurel să fie ba „Măgăruș”, ba „Baba-Oarba”, ba subiectul „Sticluței”.
Nu-i lipseau restricțiile din penitenciar, deși dacă se gândea bine, când fusese legat și avea gura și dosul năpădite de păr pubian, parcă-parcă era frumos. Mai puțin izul de brânză de oaie, combinat cu cel de pește în putrefacție. Dar la viața lui, vânduse clienților chestii mai scârboase, ba mai mult luase și bani frumoși pe ele!
Sandrina îl părăsise demult. Nu îi era dor de ea. De cealaltă parte, se săturase și țoapa să tot aducă în pat „prietenul de cauciuc”, mai ales că el, flămânda mică care devenise, îl acapara permanent. Ea nu se mai alegea cu nimic! De lins nu o mai lingea, chiar dacă îi ceruse să-și lase păr, acolo jos, păr care era – ultima oară când îl văzuse- la fel de des precum Pădurea Letea. Nu era același lucru! Nu orice peșteră are și lilieci! Mieluțu știa!
Însă soarta părea să-i surâdă. Tânărul instrumentist, cu nume de instrument, care cânta la oboi, părăsit de nevastă, pe care nimeni nu-l mai văzuse vreodată în compania alte femei decât fosta, părea o partidă bună. Era urât cu spume, spân, ocolit de lume, dar avea potențial. Mai era și sărac, chiar dacă poza într-un om de afaceri de succes, cu două afaceri pe roate, vreo două prăbușite și în realitate trăia din banii maică-sii. Clar, Codiță (cum îi spuneau „dujmanii”), era dosniac, altfel nu se explicau multe lucruri. Și asta, ei bine, asta îl liniștea pe Mieluțu. Nu mai era singur, la orizont se vedea „Băiatul Morgan” care abia aștepta să fie descoperit. Codiță să fie!
Nu era de lepădat nici Găoz, o lepră locală cu aere de om de afaceri, corp de Aquaman după trei ani în Vaslui și look de interlop fără fapte. I se prăbușise și lui afacerea, după ce omul său de bază, culmea, o femeie, îl părăsise și lăsase salonul de acoperit urâțenia pe mâinile lui incapabile. Salonul Amanta, Doamne ce nume de doi lei avea stabilimentul ăla! Cum e turcul și pistolul, deși Găoz arată mai degrabă a taliban decât a turc.
Găoz văzuse pe Youtube sceneta lui Cobilanschi cu ăia de își băgau, la pariu, becul în gură și ajungeau la spital să-l scoată. Găoz încercase acolo unde-i spunea numele că trebuie s-o facă! Nu în gură! Trișase nițel, deoarece în încercarea de a bate recordul, folosise un tub de neon, dar nah….
Mieluțu era într-o trilemă! Să fie Codiță, să fie Găoz, să fie ambele sau ambii? Dar dacă s-au uni? Dacă ar pune-o de un triumvirat? Dacă mai apoi mai vin și alții și încet-încet, cu răbdare și vaselină (pentru începători), aveau să reușească Hora cea Mare, Hora Popilor, Țelul Suprem?
Poate vine și Lăbush, că și ăstuia îi expiră mandatul de consilier într-un an și face mereu foamea cea mare. Îl cumpără cu un pol, un pol și ceva. Dar ăsta e însurat, are nevastă, copii, e familist. N-are a face! La cât de repede schimbă Lăbush macazul, e posibil să-și schimbe și orientarea. Îl pune să alerge pe scări și dacă pică, aterizează cu dânsa-ntrânsa și se liniștește și ăla! Ce a intrat, intrat rămâne!
Gata, era un adevărat plan! Avea rost să se scoale din pat. Mai ales că atâtea planuri, atâtea motive de bucurie, atâtea orizonturi noi și necercetate, chiar și aici, în orașul ăsta mic, care-l repudiase, ce mai, viitorul sună bine! Cei aproape 14 centimetri se simțeau aproape vii, pulsând ușor, mai degrabă a furnicătură decât a erecție.
Mieluțu avea din nou un rost! O să întemeieze Partidul Dosniac și va candida la alegeri! Daaaaa, mai ales că se pune acum mare accent pe diversitate, proști sunt și aici cu duiumul, își pun toți tricourile-curcubeu (ați prins-o pe asta: cur-cu-beu) și gata treaba! Poate revine și ploșnița aia de Elogen Puță?
Mieluțu era în cărți! Avea o mână bună: careu de Jokeri: Jolly-Jokeri!
