Ieri mâncam, ca amărâtul, niște amărâte de sandvișuri cu unt și brânză. Că doar vine Crăciunul și e sărăcie mare! Vine nevastă-mea:
- De ce îmi mâncați untul? – venise și băiatul între timp.
- Ce altceva, comestibil, se mai găsește în frigider?
- Nu mă interesează, untul ăla era pentru ciocolata de casă.
- Vine Crăciunul?
- Da!
- Și ai de gând să faci ciocolată?
- Da! Ai ceva împotrivă?
- Dar sarmalele, alea nu ți-au dat târcoale prin cap?
- Ce treabă am eu?
- Păi în plm, ciocolată se găsește și la căcatul de supermarket! Sarmale nu!
- Pune mâna și fă-ți sarmale, dacă vrei!
- Să-ți iau ciocolata de casă în pix, cum să fac sarmale? Nu am făcut în viața mea!
- Nici eu!
- Aici nu te contrazic. Încercările din anii trecuți nu se califică pentru a purta denumirea. Dar totuși… am mai cumpărat sarmale făcute de-a gata și după 20 de minute de fiert, mirosea în casă de parcă pusesem fosa septică la foc mare.
Concluzia?
Pune mâna și fă-ți singur! Ca multe altele… Că ce-și face omul cu mâna lui… Deși și aici e o paradigmă: dacă folosești mâna proprie se cheamă că ești dezaxat, dacă soliciți o mână de ajutor, devii obsedat. Dracu’ le mai înțelege pe femei! Bine că vine Crăciunul! Aveți careva sarmale de donat?
Va urma (presimt)
