În dimineața asta, duminică fiind, m-am trezit mai devreme. Adică pe la 10:30. Tot în autoizolare. Deșteptarea nu mi-a fost dată de vreun miros frumos, nici de vreo cafea adusă la pat, nici de vreo menajeră „ambalată” într-o scuză de costum negru și lucios. Nu! Deșteptarea mi-a dat-o un ditamai cârcelul în gamba stângă, care m-a făcut să mă chircesc de durere. E bine, mi-am zis! Am început cu stângul!
Am coborât către bucătărie, unde eram decis să fac o omletă cu spanac, ăsta fiind visul cu care adormisem. Aici, o furie roșie (și nu vă gândiți la Ferrari!), ocupase abuziv întreaga încăpere sacră. N.R.- roșie pentru că are părul vopsit într-un roșu războinic.
Aflată tot în autoizolare, chiar dacă e duminică, nevastă-mea, avea o figură care ar face Ciuma Neagră să pară un zâmbet de copil în soarele primăveratec. Șoc și groază! Face ciorbă! Pe lângă lumina de pe chipul ei, fața celebrului Grumpy Cat pare un hohot de râs! Și nici nu știu de ce să-mi fie mai frică? De ea sau de ciorba ei?
Mi-a adresat câteva cuvinte pe care nicinu le-am înțeles, nici nu am cerut lămuriri, pentru că sincer mi-a fost teamă pentru viața mea. Am renunțat la omletă, am băut un lapte covăsit (ardelenii înțeleg) și mi-am făcut o cafea cu care am fugit pe nevăzute la mine în birou.
Acum mi-e teamă! Dacă nevastă-mea este a doua oară în bucătărie, în decurs de trei zile și face a doua oară ceva de mâncare, dar are deja atitudinea lui Attila – Biciul lui Dumnezeu, eu ce mă fac în a doua săptămână de autoizolare, de coabitare? Voi coborî în bucătărie și voi fi întâmpinat cu fulgere aruncate cu generozitate către chipul meu inocent? Voi fi inundat cu plasmă? Voi fi scufundat în lavă topită? Și dontr-odată, gândul că m-aș putea înrola și pleca în Afganistan, Irak, whatever, mi s-a părut ca un plan de vacanță și relaxare.
Sfârșitul episodului 2. Revin dacă supraviețuiesc.
