După niște ani buni, am deci, împreună cu familia, să revăd Grecia. Recunosc, am așteptat să împlinesc jumătate de secol de existență pentru asta. Nu, nu am fost pentru prima dată aici, ba dimpotrivă. Era a 14-a oară!
De când nu mai fusesem în Grecia, grecii și-au dat seama că tot mai mulți estici le vizitează țara în sezon, că se formează cozi kilometrice, așa că au mai deschis câteva puncte de frontieră. Eu știam doar trecerea de la Kulata-Promahon, cea care era, la un moment dat, unica poartă dinspre Bulgaria. Acum sunt șase.
Am ales să plecăm la ora 5. Cu toții îmbarcați, am depășit Șoseaua de Centură și ne-am îndreptat către Giurgiu-Ruse.
Aici, după ce am plătit o taxă de pod pe care anual o găsesc inexplicabilă (anual, deoarece nu cred că trec pe podul ăla mai des), pe un pod rupt de trecerea vremurilor și a mașinilor peste el, am intrat în minunata țară-soră, Bulgaria. Aici, ne-au întâmpinat vameșii români, care ne-au rugat să trecem de vamă și să luăm vigneta pentru Bulgaria din primul giratoriu, unde se află o sumedenie de puncte de vânzare, chiar dacă bulgarii insistă să-ți procuri vigneta chiar din punctul de frontieră, de la ghișeul UNIC amplasat acolo.
Așa am făcut, numai că ȚEAPĂ, bulgarii de aici nu încasau decât euro sau lei, chiar dacă aveam leva la mine, special puși deoparte pentru acest aspect. Evident, cursul valutar nu te avantajează, platești cu vreo 15-20% mai mult, dar un amănunt atât de mic nu poate sta în calea unei vacanțe atât de mari, nu-i așa?
Dacă mai mergeam un kilometru-doi, în prima benzinărie puteam achizționa vigneta cu prețul corespunzător, adică de 15,64 leva, pentru o săptămână. 8 euro, cu alte cuvinte. Așa, am plătit aproape 10!
În rest, drumul din Bulgaria era așa cum il știam: ciudat, cu restricții ciudate, deseori păzite de polițiști de la circulație, dar care nu ne-au șicanat în niciun fel. Gropi suficiente, mai ales în județul Ruse sau Zona Ruse. Autostrăzi, mai subțire. Marcaje rutiere, o mână de vopsea, canci! De parcă și la ei ar acționa tot CNAIDR-ul românesc! Pe drum, cei care conduceau precum Robin Hood când îi alerga pe nobilii normanzi, erau evident tot românii. Depășiri riscante, gesturi de tipul „caii mei putere sunt mai mulți și mai frumoși”, „dă-te că trece bolidul”, „mușchii mei, minte nu are!” etc.
Pe la mijlocul drumului, am decis că am nevoie de o cafea. Cum aveam leva, am oprit la o benzinărie, un OMV, ca să arăt că-s patriot. Petrom nu există în Bulgaria!
Am comandat o cafea, au mei au rămas în mașină, eu am ieșit la terasă, sudând rapid două țigări, între două guri din cafeaua „big, with milk and sugar, please” – 2 sau 2,20 leva!
Cum plecarea de dimineață îmi dăduse peste cap tot ritmul biologic, cafeaua nu numai că m-a revigorat, dar a activat și alte mecanisme, care m-au făcut să mă îndrept urgent către toaletă. Aici, la bărbați, o singură cabină, anticamera având o chiuvetă și o vespasiană modernă, locația privată fiind în încăperea doi. Tot una singură. Am năvălit precum turcii când au dat peste prima stână cu oi, după sute de kilometri de foamete, pentru a constata, când era deja mult prea târziu, că în locașul aferent se aflau fix patru pătrățele de hârtie igienică. Patru, băi băiatule! Simple! Pus în fața unei realități crude, dar demne de a fi imortalizate pe pelicula vreunei emisiuni de tip camera ascunsă, mi-am dat seama de ridicolul situației. Nu aveam telefoanele la mine, eram într-o budă din Bulgaria, unde ăia abia o rupeau într-o engleză aproximativă, și am rămas fără hîrtie igienică. Cum și mai ales cui să cer ajutor?! Îmi venea să declar război Bulgariei!
Consolarea mea a fost, că după ce am ieșit, și mă aflam la chiuvetă să mă spăl pe mâini, pe lângă mine a țâșnit în „privată” un bulgar transfigurat. Am plecat râzând ca un bou satisfăcut: hai să văd ce faci când o să vezi că nici alea patru pătrățele de hârtie nu mai sunt!
După traversarea Bulgariei, în apropierea zonei de frontieră, faimosul sistem Waze tot insista să ne ducă către unul din punctele de trecere despre care habar nu aveam că există. Noi, nu și nu! Makaza, fmm! Waze insista să mergem către Zlatograd – Тhermes, dar cum habar nu aveam că se poate trece și pe acolo iar internetul mobil din Bulgaria era… bulgăresc, am decis să mergem către destinația pe care o știam din review-uri. Mare greșeală!
Am întors din drum, deși mai aveam, să zicem 20-30 kilometri până în Zlatograd și am purces către Makaza. Aici ne aștepta o coadă de trei kilometri (conform aceluiași Waze), întinsă pe un singur sens de mers. Sau mai degrabă sens de stat.
Și uite așa, deși plecasem de acasă pe la 5, trecusem vama la bulgari pe la 8, ajunsesem la cealaltă vamă pe la ora 14, aveam să stăm aici aproape trei ore infernale. Asta deoarece frâna de mână a mașinii mele nu funcționa, afară dădea să plouă când nu ploua, aerul era deja prea cald și plin de umezeală, oboseala își spunea cuvântul, dacă te hidratai cu apă sau suc, musai trebuia să alergi prin vreo tufă, deoarece punctul de trecere era, conform GPS-ului, cu vreo trei munți mai încolo și evident, nimeni nu s-a gândit că în secolul XXI, tu, cetățean european, mai stai la coadă la granița unei țări membre UE. Trei ore! În care ore ne mișcam ca ochiul mortului, câte zece metri înainte, apoi pauză zece minute.
Aici trebuie spus, că am fost în acest concediu cu încă o familie, plecată de acasă în mod civilizat, pe la ora 8-9. Adică după ce oamenii și-au înghițit gălușca, și-au băut cafeaua, s-au spălat corespunzător pe ochi șamd. În graniță ne-am reunit, coada făcând cele trei ore avans pe care le aveam, să dispară. E drept, erau la un kilometru-doi în spatele nostru, dar, ca idee…. Plecați la ora 9 de acasă! Nu plecați la 5! Fiți ca ei, nu fiți ca noi!
După trecerea orelor, despre care nu știu să vă spun dacă au fost mai grele decât drumul de până acolo, am ajuns la punctul de frontieră, unde dintr-o baracă, la un ghiseu, un vameș bulgar ne-a luat pașapoartele, le-a răsfoit sumar, apoi le-a dat peste cap vameșului grec, care ne aștepta la celălalt ghișeu, la doi metri distanță de primul, unde cu un aer la fel de sictirit ca al bulgarului, ni le-a returnat prin celălalt geam. Pentru asta am stat trei ore?! Pentru că grecii și bulgarii au decis că deși la punctul de frontieră sunt kilometri de mașini, cu sute de șoferi obosiți și pasageri nervoși, cu copii mici, cu bagaje, cu vezici stând să pleznească, cu alea-alea, ei bine ei au decis că nu au nimic de decis și că li se rupe în cel mai pur stil românesc?
Intrați fiind în Grecia, nu aveam cum să nu observăm că pe drumul de întoarcere, coada de mașini era chiar mai mare decât la venire. Pentru cei care au făcut drumul acesta, coada se întindea de la capătul dinspre frontieră al primului tunel! Bine că nu erau blocați și în tunel, zic!
Părăsind zona de frontieră, am ajuns în minunata Grecie continentală, unde după vreo două ratări ale ieșirilor de pe autostrada Egnatia Odos, unde atenție, aveți de plătit o taxă de 1,90 euro, dacă vă îndreptați către Komotini, pentru a lua ferry boat-ul, am ajuns cu brio în orașul-port. Aici, altă bulibășeală. Indicatoarele sunt făcute în dulcele spirit boem al grecilor, adică așa, la plesneală. Noroc cu mateloții care dădeau din mâini să ne arate pe unde să intră în zona de îmbarcare.
Ajunși în dreptul lor, am fost îndrumați cu mare grabă către ghișeele de plată, care Slavă Domnului, dat fiind că realizează încasări, sunt numeroase!
O altă surpriză a fost faptul că deși citisem peste tot că traversarea costă undeva între 12 și 20 de euro, pentru o mașină de clasa C și patru pasageri (la 12 ani, fiica mea este deja considerată de cele mai multe agenții de turism și alte alea, drept adult!), am plătit nu mai puțin de 38 de euro. Am verificat, prietenii noștri, care erau trei într-o mașină tot de clasa C, cu un copil de 8 ani, au plătit 34! Probabil că grecii ar fi taxat cu cel puțin un euro în plus și o femeie gravidă! Copil să fie, născut sau nu, bani să iasă!
OK, asta e, naiba să-i ia cu taxele lor și cu review-urile lor, hai sus pe corabie, că deja aveam senzația că-s născut pe drum și voi muri tot pe drum!
Traversarea a durat în jur de 45 de minute. Frumos, elegant cât de cât!
Ajunși pe insula Thassos, am efectuat regruparea în automobil și am încercat să aflăm unde este Skala Rachoni, localitatea, unde ne aștepta resortul omonim. Direcția o știam, cu localizarea punctului exact aveam probleme.
Am mers în jur de 11 kilometri, admirând peisajul sălbatic și spectaculos, unde muntele aproape se întâlnește cu marea și după vreu trei intrări ratate, am oprit în dreptul unei taverne.
Aici, un grec solid și jovial, ne-a întâmpinat cu o română stricată, dar extrem de amabilă:
-Bună, ce faceți?
-Buna ziua, te rog frumos, sunt nebun deja de atâta căutare, unde este hotelul, resortul Skala Rachoni? i-am răspuns în greacă.
Surprins că vorbesc limba lui, mult mai bine decât o vorbește el pe a mea, s-a uitat pe voucherul meu de turist și mi-a arătat cu degetul un complex de clădiri aflat la 200 de metri distanță:
-No stress my friend, here is Greece! No stress!
L-am iubit instantaneu pe Kostas, ultimul grec adevărat, de modă veche, care respectă tradițiile, chiar dacă le îmbină cu modernul. Toți l-au plăcut ulterior pe căpitanul de la Taverna Gorgona.
-va urma-
