Capitolul 2: Sex oral
Se crăpa de ziuă. Prin geamul, aburit de respirațiile din dormitor, se vedea cum se ridică noaptea, în timp ce monotonia corului sforăiturilor din încăpere era întreruptă sporadic de câte un cântat de cocoș sau de vreo erupție gazoasă a vreunuia dintre „Vulcanii noroioși” căruia supapele de evacuare îi fuseseră de mult deteriorate din cauza unui trafic nemilos și necorespunzător.
Pe Mieluțu nu-l durea supapa. Trecuse ceva vreme de la ultima „livrare de corespondență”. Ba mai mult, „oficiul postal” pe care-l deservea nu mai înregistra atât de mulți doritori de „bucurie” ca la început. Și chiar și așa, cei care veneau la „ghișeu”, doreau mai degrabă să lase „mesaje vocale”, la intrarea din față. La ușa de din dos nu mai prea erau „clienți”. Unii chiar râdeau: Nu mai iese cu moț, lasă că ți-l faci singur, cu mâna! Habar nu avea ce putea să însemne asta, dar parcă cumva, în adâncul sufletului său, se simțea trădat din nou. Unica rază de bucurie pe care o întrevăzuse la aflarea veștii că va ispăși o pedeapsă, era că putea deveni „Prințesa balului” și că setea lui dosniacă va fi astâmpărată fără prejudecăți false și fără prea multe rugăminți.
Deodată, simți un junghi în gât. Apoi încă unul. Înghiți în sec. Îl durea. Încet-încet, junghiurile se transformară într-o durere surdă la început, acută mai apoi, parcă racordată la trecerea zorilor și apariția primelor raze de soare. Ce mai, la ora deșteptării îl durea gâtul și abia mai putea să se concentreze la programul de dimineață. Și parcă și limba i se umfla. Toată gura îi era deteriorată. Dar așa cum spuneau dușmanii lui de acasă, gura lui era mai păcătoasă decât creierul. Ce idioți! Lasă că le arată el!
La micul dejun abia dacă reuși să bea ceaiul ăla fără niciun Dumnezeu, făcut parcă din cârpe de spălat vasele fierte alături de frunze de ridichi. Îl durea în gât rău de tot.
Se ceru la infirmerie. Doctorul unității nu era acolo. Era luni. Și lunea nici iarba nu crește! Asta o știa de acasă, din „civilie”, de pe când tăia și spânzura la „Sculărie”. Doar o scurtă perioadă se grăbise lunea dimineața la serviciu, căci lunea ajungea para’ndărătul de la…
Asistentul, un deținut fonfăit, îl puse să deschidă gura. Instinctiv se lăsă în genunchi și luă poziția asumată, cu buzele rostind un OPT amplu, cum îl învățase Sandrina că se face. Ca la microfon…
Nu așa, îi zise ăla. Stai dracului să văd ce ai în gât, nu vreau nimic altceva. Ești roșu! Sex oral!
Cum? Iarăși sex oral? Și dacă asistentul îi recomandă sex oral, de ce nu i l-a administrat cât era în genunchi deja? Oare trebuia să se așeze din nou în poziție?
Acum? Intrebă el.
Evident că acum, veni răspunsul.
Și resemnat se puse din nou în genunchi, rotunjind buzle alea aproape inexistente de om rău și fără scrupule. Dar asistentul în zeghe se întoarse cu spatele la el, căutând ceva într-un dulăpior. Aoleu! Cred că ăsta vrea să-i „alint salata”. Și până să pună mâinile pe fundul asistentului, acesta se întoarse și-l văzu cu o față de prost, cu limba scoasă pe jumătate din gură, cu ochii întredeschiși, nesigur pe el.
Sex oral! răbufni asistentul fonfăit! Ia-l de trei ori pe zi și o să te simți mai bine.
Ridică privirea. Deținutul îi întinse o cutie cu ceva medicament. Hexoral!
Cară-te de aici!
VA URMA…
