Intru în radio cu figura omului care tocmai îi făcuse o felaţie, cu finalizare, unei vipere stătute. Lămuresc lumea că nu am murit dar nici mult nu mai am şi purced la sarcina zilnică, aceea de a fi un wiseguy autentic. Îmi iese în mare, mă şterg de sudoarea de pe frunte, că doar e greu a munci şi mă duc sus la ţigara de rămas-bun.
Şi mă reizbeste durerea. Timid, dar temeinic, monstru mic, în devenire mare, ca să zic aşa.
Repede, în maşină, climă off, geam deschis, ţigară după ţigară şi fuga în centru la meetingul cu consoarta care mă duce la radiografie.
Tot drumul am auzit vag ce îmi spunea nevasta. Şi vorbea, de parcă era ţelul ei în viaţă să spună vorbe. Uneori atât de tare încât cu toată capacitatea mea de a fi neatent, o auzeam. Am aflat că vrea să modifice juma’ din casă, că trebuie să luăm nush ce mobilă, că nush ce trebuie refăcut, că, să nu uit să îmi iau concediul în nush ce dată etc. Noroc că am mers împreună “doar” 800 m.
La radiolog, un aparat ciudat, un film în gură, împins până în amigdala stângă, mă face să îmi doresc din suflet să borăsc pe doctor, sau pozar sau ce mama dracu’ era şi ăla!
Scoate omu’ filmu’, îi zic că am relfexul de/sau la vomă foarte ridicat, îmi zice că nu-i bai şi mimând compasiunea, îmi vâră iar filmul în gură, paralel cu măseaua de minte, care deja pulsa dureros ca dracu’.
Evident că iar îmi bagă ăla până în gât, iar îmi vine să pun pe el iaurtul matinal, scot sărăcia aia din gură şi-l întreb: dom’le, nu te supăra, în timp ce stăteam cu stomacul totuna cu amigdalele, mă trăzni un gând fugar aşa, nu ai dom’le un film mai mic? Ce vrei să îmi pozezi tot habitaclul? Ajunge ultima măsea!
Scuzaţi, ăsta e filmul, altul mai mic nu am, dar încet, cu răbdare, facem poza, expunerea nu durează mult!
Repetă omul figura, eu înghit în sec, blestemând măseaua, durerea, medicii, fotografii, aerul condiţionat şi blestemata de frică la tot ce îmi provoacă durere.
La 5 minute după ce termin cu brio pozarea, iese omul, îmi da filmul şi îmi spune că e foarte bine.
Din punctul de vedere al fotografului, sau al măselei mele, e foarte bine? întreb eu timid şi neconvins.
Poză e super OK, foarte clară. Din păcate măseaua dvs. are un început de infecţie la rădăcină, nu mai are cum să fie salvată!
Sincer, vestea asta m-a bucurat, oricum trebuia să trec prin furcile caudine ale injecţiilor, deci măcar mă scutea de freze, ace în canale, curăţat nush ce, scos nervi, sânge la tavă!
Drum înapoi la maşină, iar aflu ce mirobolant viitor o să am în casă, că mutăm toată mobila, că fii-mea va avea mobila din sufgragerie, că mergem în concediu la mare, apoi sunt baby sitter şamd. Rezist cu stoicism, deşi deja durerea era în parametri matinali, adică insuportabilă şi, deci, implicit, tot ce era în contact cu mine devenea tot insuportabil. Cu atât mai mult dorinţele nevestii de a muta tot ce se poate muta prin casă, cu ajutorul muşchilor mei plini de vlagă. La final îmi dă şi bomba, nu poate pleca mai devreme, deci trebuie să îmi rezolv măseaua până la ora 16:30 când e dead line de recuperat copii de la grădiniţa locală. Şi e recomandat să fac asta, deoarece aia doi mici devin, coroboraţi cu măseaua mea vrăjmaşă, doi mici monştri.
Aşa că, plin de entuziasmul găinii care merge cu stăpâna sa cea sexy să i se taie capul pentru a se metamorfoza în supă, având însă în gând consolarea că e tăiată de o tipă cool şi nu de un măcelar burtos şi insensibil, mă duc acasă. Mai înjur pe drum vreo două trei tute care exersau condusul prin Capitală, cu approx. 50 km/h prin calea mea, blestem semafoarele care îmi stau în cale şi o sun pe doctoriţă, undeva de la vreo 5 km de casă.
Da dragule, sigur că da, ai radiografie? Hai să o văd, deşi am foarte mult de lucru. Doctora mea preferată, poate nu ai sesizat nuanţa, eu dacă nu ajung să îmi lămuresc problema cu măseaua asta, dacă nu divorţez de ea, fac partaj cu intreagă lume. Şi nu ai vrea să ajung la Ştirile de la ora 5! Sunt un nebun liber, fără carnet de membru PRM!
OK, hai încoa’ nebun mic!
Ajung la destinaţia finală a durerii mele, nutrind în gând şi în speranţă că odată intrat acolo, se va întâmpla ca în nenumăratele “legende de la dentist”, izvorâte din folclorul popular al celor care tremură la unison cu mine când e vorba de dragii clonțari. Adică mă va lăsa că prin farmec durerea. Ei aş! Ca în prima clipă a dimineţii, al naibii sărăcia, la fel! Îmi ia doctora filmul, se uită, zice… floare la ureche, dar uite mai am vreo câţiva pacienţi. E drept era plină anticamera aia, de oameni, unii vizibil în suferinţe cel puţin similare cu a mea.
Asta e, luni, îmi zic în gând, nimic nu are cum să iasă bine dacă a început prost. Şi e şi început de săptămâna, sper să nu mă ţină aşa până duminică!
Când să vin iubire, o întreb pe doctoră, în văzul şi auzul lumii care începuse să freamete de nerăbdare, vizibil indignată că dentista mă bagă în seamă peste rând şi fără programare.
La un pas să răcnesc la un lache pansat care se uita revoltat la mine, că e logic să mă bage în seamă, doar mi-o trag regulat cu ea (fals, dar posibil…), întreb cu calmul unei mări ce stătea să dea pe afară: când să vin?
Pe la 7 seara….
Ai ciudă pe mine, vrei să dau un nou sens conceptului de normalitate?
Şi nu mai lua Aulin (aşa se cheamă sărăcia aia de praf ce îmi făcuse stomacul să se comporte precum un Albalux 7 din anii ’80). Ia cel mult un Paracetamol şi mai ales să nu te culci.
De ce?
Păi când eşti culcat, vascularizarea în zona capului se realizează mai eficient şi te va durea şi mai tare.
Plec cu gândul să iau un metru de Paracetamol, să mănânc ceva şi să mă culc repede în cele câteva minute în care presupuneam că nu mă va durea nimic. Și odată adormit…Primele două chestii mi-au ieşit, apoi mi-au ieşit şi ochii din cap, când culcat fiind, am redimensionat durerile din patrulaterul durerii, deja cunoscut: ochi-măsea-tâmplă-ureche.
Restul… a fost durere, aşteptare, timp care se scurgea precum nisipul ud dintr-o clepsidră normală. Orice se întâmpla, doar ora 7 nu venea odată şi durerea nu pleca.
Am făcut ture sus-jos pe scări, am făcut jogging, am fumat cât un pluton de soldaţi duminica, am încercat să dorm pe scaun, când în pat nu aveam cum…..
La ora 7 sun: vin?
Mai am un detartraj şi o extracţie, mai stai 30-35 minute şi hai.
E clar, Dumnezeu şi-a adus aminte de toate înjurăturile mele pe ultimul semestru şi sigur s-a plicitsit când a ajuns la 1/34567 din raport. Acum îmi dă înapoi înzecit! Dracu’ mă pune să consider “Dumnezeii mă-tii” o formă de salut plin de respect, precedând consideraţiile-mi adânci la originile şi sexualitatea mamelor unora şi altora…. Etc etc etc….
La ora 20:00 intru în cabinet, la fix să văd cum o seringă imensă, cam cât o lance de o foloseau cavalerii medievali în turniruri, intră în gura unui biet nenorocit, care stătea mai nemişcat decât Coloana Infinitului, care şi ea ar fi părut mică pe lângă arma aceea de stors vlaga din idiotul care o privea consternat…..
