Probabil este inutil să vă mai spun că nu am ținut post în viața mea. O singură dată, forțat de împrejurări, coroborat cu prostul meu obicei de a nu lua micul dejun, în 8 din 10 cazuri, am plecat undeva în Moldova, ca să petrecem Paștele în mare gașcă și odată ajunși acolo… surpriză! Post! Am mâncat ceva cu lobodă, urzici, salată verde, am mormăit în barbă ceva plin de „recunoștință” și m-am jurat să nu mai iau asemenea țeapă în viața asta.
La ani distanță, în căldura căminului conjugal, acolo unde destoinica și gopodina de nevastă-mea mă lasă să am ultimul cuvânt: „da dragă, ai dreptate!”, s-a reîntâmplat minunea.
Cobor din înălțimile în care-mi petrec zilele, ajungând în și mai călduroasa bucătărie, unde, minune mare, doamna din dotare punea în practică ceva ce probabil învățase în cele nouă sezoane de „Chefi la cuțite” urmărite cu sârg din confortul canapelei din sufragerie. Haida-de, glumeam, de acolo nu a învățat nici măcar faptul că dacă pe ambalajul de la plăcinta congelată, cumpărată din supermarket, scrie „se pune la cuptor 20 de minute”, păi „20” înseamnă 20 și „minute”, să mă bată mama, sunt alea care împart ora în 60 de bucăți egale.Și folosești doar o treime din ele. Și chestia aia carbonizată care a agonizat vreo oră în cuptor, plătind pentru fărădelegea de a se fi născut și ajuns pe mâinile cui nu trebuie, e dovada vie că la o femeie timpul este ceva de-a dreptul atemporal, dar cu siguranță relativ. Am putea filozofa pe tema asta, mărturie stând celebrele „cinci minute”, „15 minute”, „imediat” etc.
Mică paranteză:
Sfat pentru cei cu vechime mai mică în căsnicie sau cei care încă mai cred că aceasta este o instituție sfântă: nu vă mângâiați singuri, plini de speranță, că femeile din preajma voastră urmăresc show-urile culinare. Asta nu le transformă nici măcar în bucătărese, darmite în chefi! Dacă funcționa rețeta asta, PornHub era declarat deja CANAL SFÂNT și ele Mari Preotese! Cunoscătorii știu ce zic eu aicișea…
Surpriza de post
Revenind la bucătăria, care era mai încinsă decât Iadul care mă așteaptă, implacabil, după ce voi fi trecut în neființă, adăpostea- printre aburi și mirosuri care-mi dădeau, laolaltă, vaga bănuială că am murit și am ajuns deja în inevitabilul Iad -o făptură transformată, transfigurată, aruncând în dreapta și stânga cu foc și pucioasă, ușor roșie la față.
Arunc repede un „Tatăl Nostru”, tot printre dinți, așa mai mult ca pe o scuză, cu speranța că cel care așteaptă astfel de rugăciuni, nu mă va scoate la tablă, cu satisfacția cu care ne scoteau pe vremuri profesorii la școală, atunci când erau convinși că nu știam mai mult decât titlul lecției neînvățate.
Încerc să ocolesc făptura, merg să deschid geamul larg, să iasă aburii și mirosul de sulf care preced miezul Iadului, și după câteva secunde, totul începe să prindă contur: făptura era nevastă-mea, chinuită parcă de însuși Puternicul Satan, deoarece să o pui pe ea să gătească e mai ceva decât caznele diavolești. Suplimentar, am mai scris asta, dar îmi place să o repet, nevastă-mea are două calități în bucătărie: gătește rar și prost.
Mirosul de sulf sau de fosă septică revărsată, de ciudă, în curtea dealtfel plină de flori, venea de la oala de pe foc, unde diafana și neprețuita mera soție făcea… sarmale!
Mi-a venit să-mi fac seppuku în semn de respect pentru ea și ca pedeapsă că am judecat-o greșit. Săraca, face sarmale și eu am imagini diavolești în cap! Și mă duc la oală, să mă desfăt cu aroma, care brusc, din pucioasă, smoală, catran și sulf, devenise gingașă și catifelată, așa cum doar mirosul de sarmale făcute cu varză murată poate emana! Ridic capacul, ceva îmi dă o bănuială că e o capcană, dar nu mă mai las pradă gândurilor negre, și ce dacă nu gătește bine, sunt sarmale, cât de proaste pot fi?!
- Sunt sarmale de post! se auzi vocea care din angelică, începuse să recapete accentele guturale care întregeau imaginea apocaliptică inițială.
- De ce de post?
- Pentru că așa am avut chef să fac.
- Și de ce nu ai scăpat și nițică carne în ele? Poate aveau și gust.
- Dacă nu îți plac, pune mâna și fă-ți!
- Face dracul și copiii lui, am replicat. Nu înțeleg de ce, dacă tot faci ceva, nu faci și pentru noi, ceilalți. De câte ori îți iese, accidental, ceva bun și gustos, ne chinuim să împărțim cinci porții la patru guri. De câte ori faci câte o oroare, ai grijă să fie în ditamai oala, de a ajuns să se ascundă și amărâtul ăla de câine când gătești, că la el ajung toate!
- Copiilor le place, așa că nu ai decât să mănânci ce vrei! End of story! (?)
Acum, ce era să fac? De mirosit, miroseau bine, de foame, îmi era foame, poftă de sarmale am, 365 de zile pe an, 366 dacă e an bisect, mi-am pus o porție, zicându-mi (sau mai mult dându-mi curaj) deja tradiționalul „cât de proaste pot fi?”. Bă frați de suferință comună, ceva mai nasol nu a intrat în gura mea, de la prima lingură de supă de chimen cu care m-a chinuit biata bunică-mea când eram mic, fie-i țărâna ușoară! Varza era OK, că Doamne Iartă-mă, e varză! Murată și fiartă. Dar compoziția…. Amalgalmul ăla de orez cu… orez… ușor pastifiat, ușor năclăios, de parcă însuși Satan ejaculase personal în fiecare sarma, ăla… umplutura aia… Am aruncat prima sarma pe gât în jos, așa, din respect pentru conceptul de sarmale, dar a doua, se despachetase și cumva, umplutura ei a ajuns singură pe calea… lactee, că nu știu cum se cheamă ce e de la amigdale în jos. Era să nu afle nici umplutura, deoarece organismul meu a intrat în modul de avarie, a pus frână la încărcătură, pe afișaje a apărut mesajul „Stăpâne, ești nebun, ce dracu’ bagi în gură?!” și era cât p’aci să facă retur toată încărcătura. Mi-am băgat tot respectul în toată oala ei de sarmale, am blestemat clipa în care i-a venit ideea și apoi am mers mai departe, la rădăcina răului.
Cine morțișorii și rănițișorii mămicii și bunicii lui a inventat sarmalele de post? Și cine a inventat, în general, mâncarea de post? Și aici nu mă refer la toată mâncarea de post, fiecare are dreptul să o mănânce sau nu, ci doar la astea care imita realitatea, stricând un concept sănătos și care face fericite toate papilele gustative în viață. Sarmale de post – fără carne, doar cu orez, ucigă-le toaca! Ciorbă de văcuță fără văcuță, chiftele din fel de fel de vegetale, fără carne… blasfemie, să mă bată mama! Plăcintă de post cu lobodă, bună so o dai la dușmani. ETC!!!!!!!! Urzici, ștevie, kia (sau o fi chia), asparagus, sparanghel, da, sunt toate OK, sănătoase, dar ținând companie unei bucăți de porc bine rumenite, unei vite ușor sângerânde, unor chiftele care conțin un amestec de porc-vită etc.
Nu mai scriu nimic, sunt oripilat! Ziceți și voi dacă nu am de ce! Post plăcut!
