Un șoricel a vrut să facă sex cu o elefănțică

Un șoricel a vrut să facă sex cu o elefănțică

O nouă zi, o nouă încercare. Tocmai când aproape eram convins că nimic nu mă mai poate mira. Dar cum ziceam, o nouă zi, și s-a găsit careva să se strofoace să-mi dea cu fundamentul gândirii în cap.

Vine ieri un aviz pe numele consoartei.  La cum arăta, putea fi orice: pachet, vreun plic, vreo recomandată, ceva. NU! Era, evident, o amendă. Încasată de madam prin august, când fuserăm în familie la mare. La Fetești, infama rovignetă neplătită, camere de luat vederi, poză, amendă, pac!

Asta am aflat după ce am trimis femeia la oficiul poștal să vadă ce i-a adus Moș Nicolae. Că ăsta e primul, parcă.

Când i-am zis de recomandată sau ce sărăcie era, i-am trimis și o poză cu avizul, să fie acolo, că se ducea să-și ia „cadoul” după orele de servici, adicătălea pe la un după ora 18. O să vedeți de ce e importantă faza asta.

A doua zi, găsesc pe masă 100 de lei, cu un bilet în care mă roagă să pun eu 25 de lei, (că deh, eram un fel de co-părtaș la drumul ăla, că doar eu conduceam mașina ei) și scrisoarea cea frumoasă de la CNAIDR sau care o fi prescurtarea de la compania care doar încasează taxe și nici măcar nu peticește sau trasează drumurile naționale.  Undeva, prin finalul polologhiei, aflu din scrisoare (care e de fapt un proces verbal) și unde trebuie să merg să plătesc sărăcia de amendă, care costa 250 lei, dar CNAIDR, în mărinima lui, i-a permis nevestei să plătească 50% dacă plata se efectuează în maximum 48 de ore de la primirea respectivei. Habar nu aveam cât de prețioase pot fi cele 48 de ore… Aveam să aflu!

Mă prezint la ghișeu, mă întreabă cucoana, amabilă, ce doresc, îi spun că simt nevoia să achit o amendă, îmi cere papirusul, îl dau, îl citește dintr-o privire și-mi zice scurt:

– Plicul!

– Pardon?

– Plicul, am zis.

– Ce plic? Dau eu replica timid, crezând că e vreo glumă și că ar fi trebuit să pun cei 125 lei într-un plic, ca să semene a șpagă.

– Plicul în care a sosit prezenta.

– Păi de unde să-l scot?

– Nu-l aveți?

– Nu, că nu eu am luat amenda. Și probabil dacă eram eu acela, tot nu aveam plicul, că deh, când primești un cadou, nu păstrezi ambalajul.

– Fără plic nu se poate!

– Dar ce are bre? mă oțâresc eu, deja enervat.

– Fără plic nu am de unde să știu când ați primit prezenta.

– Și ce vă pasă?

– Păi ca să știu dacă vă încasez 50% sau suma întreagă.

– Am avizul. A venit ieri.

– Nu se poate cu avizul, se aude o voce din fundul biroului.

– Dar ăla ce are?

– Păi puteați să-l primiți acum o lună și să veniți cu el abia astăzi.

– Păi e datat. E de ieri.

-Da, dar poate a venit mai demult.

– Bre, nu auzi bine? A venit ieri, e datat de ieri, azi e azi, adică a doua zi. Sau mâine, dacă azi am fi ieri.

– Și noi de unde să știm asta?

– Păi repet, e datat avizul.

– Dați-mi să văd.

– Stați că e pe telefon. L-am pozat.

– Păi mergeți și scoateți-l la imprimantă.

– De ce? În poză nu-l vedeți?

– Trebui să-l atașez la chitanță.

Morții ei de țară, de sistem și de inepți care-l perpetuează, îmi zic în gând, deși se prea poate să fi gândit cu voce tare.

– Dragi concetățeni! încerc eu încă o abordare, E ca în filmele alea cu NCIS Miami sau care vreți voi. Când investighezi un caz de viol și cineva îți aduce un prezervativ, plin, folosit, eventual și cu smecleul de rigoare în exterior, tu ceri ambalajul din care provine cauciucul? Că nu prea are sens, zic. Ai acolo tot ce vrei. Conținut, surpriză, iei ADN-ul și gata, ai prins vinovatul.

– Da, dar aici vorbim de un plic. Nu aveți plicul, plătiți amenda integral.

– Băi prietene, (căci mă adresam deja celei de a doua persoane din birou), când îți vine o felicitare de Crăciun, tu iei plicul și-l păstrezi la loc sigur sau îți pasă de conținutul său?

– Mergeți să scoateți avizul ăla la imprimantă și vedem!

Mă duc eu în alt birou, dau un mail, le ajunge avizul, râd ăia de mine că era pozat pe genunchi (la propriu, țineam hârtia aia- avizul- pe genunchi, că e lungă și îngustă și nu aveam cum s-o țin la poză), îl scot la imprimantă, un băiat de treabă din biroul cu imprimanta vine și o luminează pe cucoana de la ghișeu că uite, codul de bare de pe aviz e identic cu cel de pe procesul verbal-scrisoare, că uite și data de pe aviz, e scrisă acolo sus, cu pixul, deci e OK, că nu are cetățeanul plicul, că aia e. Evident, în niciun birou nu exista niciun scanner, care să fi scanat codul de bare, vedeau data, că doar nu trebuia datată hârtia cu Carbon 14!

Întreb și eu unde mama naibii e scrisă vreo lege, vreo hotărâre, ceva, care să mă oblige sau măcar să mă înștiințeze că trebuie să păstrez cu sfințenie plicurile în care-mi vin fel de fel de corespondențe, întrebare la care am primit un răspuns pe care nu-l pot reproduce deoarece nu l-am înțeles, și într-un final glorios și apoteotic, într-un moment de liniște, se aude vocea cucoanei, agasată de faptul că eu nu am plic și tot insist să-i frec Feng-Shui-ul:

– Nu are ștampilă!

– Cine?!

– Avizul.

– Păi așa l-a trimis poșta. O fi pe verso, că nu am verificat. (deja mă gândeam că-s de-a dreptul delicvent recidivist: nu am nici plic, nici ștampilă, nici nu am verificat, sigur va conta și că n-am șapcă…).

– Veniți mâine cu plicul, dacă-l găsiți. Sau cu avizul, dacă ziceți că-l aveți, să vedem dacă are pe verso ștampilă cu data. Altfel, puteți merge la oficiul poștal, îi rugați să vă pună o ștampilă pe xercopia cu avizul, care să ateste data la care v-a sosit recomandata și veridicitatea ei, apoi reveniți la noi și achitați suma.

Am plecat de acolo stors de nervi și de energie, având probabil sentimentul pe care-l are un șoarece care încearcă să facă sex cu o elefănțică care stă în picioare. Un sentiment de frustrare, de uite cât de aproape sunt și totuși cât de departe, uite ce rahat de zi de marți, uite ce sistem! Și știu că mulți vor sări și vor găsi o legătură cu Liviu Dragnea, cu PSD-ul, cu BOR, cu Papa de la Roma, dar nu, sistemul ăsta nu e creat acum, el funcționează așa de ani de zile, elefănțica stă impasibilă în picioare, și noi, șoriceii, încercăm să-i ajungem sub coadă, timp în care ea nu are nimic împotrivă. Se uită la noi și cugetă amuzată: încercați! Și noi tot mai încercăm. Măcar să înțelegem cum funcționează.

LATER EDIT: după ce am refăcut filmul cu NCIS Miami, la telefon fiind cu consoarta delicventă, care nu-și plătește rovigneta, după ce am cotrobăit prin coșul de gunoi din biroul ei, am găsit, tronând pe masă, plicul care mi-a fost bisectoarea unei zile și așa plină de rahat. Acum am o altă spaimă în gând: ștampila expeditorului e din Cluj! Să vezi ce o să dau cu subsemnatul, poate vine și SRI sau NATO, poate mă acuză de fraudă sau încercare de plată a unei amenzi cu plicul greșit, poate mă execută ăștia prim vreo pădure ca in filmul „Narcos”, cu o cagulă trasă pe cap, poate mă dau afară din țară… cine știe. Numai azi nu-i mâine!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Top