Cel mai bine ma inteleg cu berea Timisoreana. Poate si pentru ca atunci cand ceva mai tanar eram, berea de Timisoara era un lux, la care cu greu ajungeai, zvonindu-se ca mai toata ajungea la export. Beam bere Hategana, la sticla, cu miros de pisat de urs si gust de detergent ieftin, care ii dadea si spuma aia anemica.
Acum, cand pot alege si cand am de unde alege m-am oprit la Timisoreana si pentru cele de mai sus dar si pentru ca nu stiu cum, dar gustul ala puternic si amarui de hamei pus din greu, acidul nici prea mult dar nici anemic, claritatea sa, mi se pliaza cel mai bine pe papilele gustative.
De ceva vreme, Timisoreana o da in barci cu niscai castiguri si premii, pe care ca sa le impusti nu trebuie decat sa bei licoarea datatoare de ragaieli si cauzatoare de burta.
Imi zic, buna treaba! Daca tot imi place, daca tot o beau, ia sa vad ce castig. Impoosibil! Dupa vreo trei baxuri de cate 24 de cutii si vreo 2-3 baxuri de pet-uri la 2 litri, acelasi rezultat.
Ceea ce ma face sa ma intreb, unde dracu’s premiile? Exista ele cu adevarat? A castigat careva macar o doza de bere de la mincinosii astia? Si parca nici gustul nu mai e asa cum era inainte de campania asta cu premiile-fantoma. Iata cum ne minte marketingul asta autohton!
La Coca Cola, sau la Pepsi, nu era zi sa nu gasesc un dop care sa-mi mai dea o sticla de 0,5 litri. Si tocmai astia, tocmai berea mea de suflet sa-mi traga teapa? Cred ca trec pe alta marca.
