Măseaua de minte IV – ultima parte

[…] Oooh, da, e tot ce îşi poate dori ochiul unui om care nici la televizor nu se poate uita când vede cum se face o injecţie. Omul nu mişcă, o fi împietrit şi el de spaimă, l-o fi durând, o fi deja leşinat, puii mei, voi afla curând.

Încă mai speram ca durerea rectangulară să mă lase să respir, dar nici la vederea macabrei clipe de tortură, nimic, nimic… E clar, măseaua asta nu-i a mea!

Mai asist cum intră un moş care adusese nush ce pământ de flori doctoresei mele, îi umblă prin dinţi, timp în care eu incercam să disimulez groaza faţă de evenimentul la care aveam să iau parte sub formă de subiect central. Fumez ţigară după ţigară şi mă frichinesc afară pe terasă ca un copil handicapat care vede avionul. Iese moşul, cel de pe scaun ieşise deja, cu o mină nu tocmai fericită, dar măcar calmă şi oarecum liniştită. Când zic să întru, se duce pe scaun interlocutorul meu care până atunci, contrar voinţei mele şi răbdării de care mai eram în stare, se străduise să îmi explice de-a fir a par cum rămăsese el fără întreg conţinutul gardului dintre caninii de sus. Cum nimic nu l-a durut, cum are doctoreasă o mâna de zici că-i borangic, etc… Concluzionând filozofic şi cu morga lui Nietzsche când a dedus că până la el filozofii fuseseră doar nişte trecători insignifianţi: mare păcat, să nu va bucuraţi că va scoateţi o măsea, o să vedeţi ce mare nevoie aveţi de ele….

BĂ, MĂ DOAREEE DE N-AM AER!

Să mă piş pe ea şi pe filozofia ta, să mă piş pe cine a inventat durerile atroce de măsele, să mă piş pe tot ce mişcă, mă doareeeeeeeee!

Mă uit la el prin de înţelegerea viţelului care nu pricepe de ce poarta pe care intră în fiecare zi are acum altă culoare, dau din cap cu morga omului care a mâncat pizza în Sicilia dar preferă din patriotism să o mănânce la Panipatul de la Gara de Nord şi îi urez succes.

Mă bucur că am scăpat măcar de răul cel mai mic, un vecin de cabinet, cu 8 clase, din genul celor care le-a văzut pe toate, dar deşi nu au termen de comparaţie sunt convinşi că le-au văzut/înţeles corect.

Pe la ora 21 rămân singur şi mă invită doctora pe scaunul care cred eu, a fost inventat de chiar însuşi marele Torquemada, părintele Inchiziţiei. Cer un pahar cu apă deoarece instantaneu întreagă Sahara se mutase pe lângă limba mea.

Măseaua şi celelalte mă dureau ca în prima clipă a dimineţii şi asta mă făcea şi mai neputincios şi mai cretin, şi mai nelămurit.

Asta e, hai gura mare, zise blonda doctoriţă, în timp ce pe sub privirile mele pregătea Lancea lui Lancelot, în care băgase deja o doză de lichid galben că pişatul limpede dus la analiză.

Stai să iau o gură de apă. Stai să iau şi una de aer, stai să dau aerul afară… stai să… ce dracu’ să mai inventez? Sincer mă apucase orice m-ar fi putut apuca în clipa aia: groază, viscere încrâmpoșate, transpiraţie abundentă dar rece de puteai pune berea în ea, dureri nebănuite în locuri necunoscute, dor de părinţi, frică de Miliţie, numai să deschid gura largă să îmi bage Suliţa Păcii în ea, nu!

Asta e, până la urmă, după vreo 5-6 minute penibile în care am mimat vorba peştelui, ba cu gura larg deschisă, ba invers, strânsă de nu intra nici aerul, am decis să deschid naibii gura şi să mă las pradă înfiorătorului supliciu.

Simt cum intră întreagă componenţă metalică în gură mea, apoi acul cum pâraie uşor la contactul cu pielea din spatele măselei de minte stânga jos, apoi cum mai scoate un sunet lugubru când îmi pătrunde în cartilajul dintre maxilare, apoi deja îl simţeam undeva prin cortex, direct prin şira spinării… Al naibii de fiolă mică, de ce durează atât de mult, mă gândesc. Parcă trecuseră 2 zile de când doctora îşi exersa talentele de injecțioloaga la mine între maxilare….

Se ridică, gata, acum stăm, dacă vrei hai afară la o ţigară, dacă nu, stai aici, îţi pornesc ventilatorul?

Dau din cap sfârşit că da, simt aerul rece cum îmi răceşte tricoul leoarcă, şlapii sunt aruncaţi prin tot cabinetul, doctora iese şi mă lasă răstignit pe scaunul lui Torquemada, timp în care din anticameră moşul mă priveşte blajin şi compătimitor.

Durerea nu numai că nu îmi trecuse, dar odată cu ventilatorul, căpătase valenţe noi, iar anestezia în loc să estompeze ceva, îmi amorţise vag pielea locului unde intrase acul.

Şi mă apucă aşa deodat’ răul ăla groaznic, post-injecţie, cu leşin, cu stări de vomă, cu starea în care îţi doreşti să mori şi să nu mai ştii nimic, cu alte transpiraţii…

Retrăiesc fiecare clipă a fatalei intervenţii, în care cea mai atroce şi mai înfiorătoare sculă existenţa pe piaţa torturilor medicale şi nu numai, seringa, îmi violase cavitatea bucală, aproape virgină, cel puţin din acest puct de vedere. Iar pătratul dureros: tot acolo!

Moşul mă vede: va doare, nu-i aşa?

Nu, zic eu, am un rol într-un film şi acum îl repet! Evident că mă doare, dar mi-e rău şi de la injecţie….

Da, săracu’ om, lasă că vine imediat doamna doctor!

Nu mi-e teamă că nu mai vine aia, mi-e teamă că să mor dacă sărăcia aia de zeamă galbenă nu a fost cumva întradevăr pişat stătut, că să mor dacă îmi amorţise ceva, în afară de curaj, cheful de vorbă şi de viaţă!

Apare madam: ei cum e? Cum te mai simţi?

Ca un fluture pe lampă, cum dracu’ să mă simt?? Cred că nu a amorţit nimic şi durerea e tot acolo, mă doare de parcă nu am luat nimic. Nu trebuia să îmi treacă odată cu anestezia?

Nu neapărat. Hai să vedem ce e acolo…

Ia dintr-un sertar nişte elevatoare (oarece scule metalice care seamănă izbitor cu nişte şurubelniţe late) şi faimosul cleşte, care după seringă, ar trebui să fie sigla oricărui clonţar, dentist, etc.

Îmi bagă ceva tampoane de parcă gură mea ar fi fost ceva care să necesite OB-uri, că exact aşa arătau, şi începe să dizloce măseaua din alveolele maxilarului, folosind şurubelniţele respective.

Inutil să spun că am simţit şi cea mai mică mişcare a fiarelor în gura mea. Gem de parcă am 1000 de orgasme deodată şi o întreb aşa palid şi transpirat: nu vrei să îmi mai faci o injecţie? Jur că simt şi durerea vecinilor, fă-mi ceva, uite stau cuminte.

Neconvinsă, îmi mai face o injecţie care sincer mi s-a părut floare la ureche, mai ales că de data asta mă uităm fix exact la tavan, unde numărasem muştele care mă priveau nepăsătoare.

Încă o pauză de vreo 10 minute, mai amorţeşte o bucată de falcă, mai luăm o tură de dizlocare: uite e OK, deja e ca şi scoasă. Eu deja reorgasmam trecând la nivelul următor: mă doareeee, ce puii mei de anestezie e asta? Ce noroc de chior am eu, după ce că mă pis pe mine de frică, mai ales din cauza injecţiilor, să fac două şi să îmi amorţească vag ceva p’acolo?!

OK şi violul nr. 3 se produce, o a treia intervenţie cu Suliţa Păcii, tot undeva prin încheietura maxilarului.

O nouă pauză, în care aflu că e posibil ca eu de fapt să fi pus o barieră în calea anesteziei, o barieră de frică. Zic: unde naiba frică, mă doare, eu am cerut şi a doua şi a treia injecţie… Nu ştiu, ai băut cafea?

Vreo 10, dar ce contează, trebuia să fac ceva!

Şi iar elevatoarele în gură, ba din stânga, ba din dreapta. Deja îmi amorţise limba şi tot degeaba….. Şi îmi mai bagă juma’ de fiolă, de dată asta undeva la baza gingiei, lângă obraz…. Acum o să fie OK!

Şi a fost pe dracu’!

Am alergat după cleştele femeii la fel cum o haină îşi urmează umeraşul pe care e atârnată, cum remorcă urmează maşină, cum ….

Cu răcnete de cerb în perioada de boncăneală, am asistat pe viu cum măseaua mea de minte se desprinde din trupul meu, cu tot cu durerile pe care mi le cauzase […]

[…] Eram un om fericit, strângeam în gură un alt tampon de vată, de astă dată pe bună dreptate, deoarece gura mea izvora cât 3 femei pe ciclu la un loc. Mai mult, deja îmi amorţise şi bărbia, în exterior, mă puteam bărbieri cu un ciob de sticlă, fără să ud barba, dar nu mă mai durea nimic.

Durerea ieşise cu ultima legătură pe care o avusese măseaua mea cu mine, atât durerea pe care mi-o cauza ea însăşi, cât şi cea pe care mi-o cauza dentista.

Eram un om liber, nicio forţă externă voinţei mele nu mă mai guverna, mă voi duce să iau o mare gură de whisky şi o mare gură de somn. Îmi ajunsese, se împlineau aproape 20 de ore de durere continuă şi un nou record de anduranţă: peste 20 de zile în care măseaua aia fusese legea, instituise legea marţială în viaţa mea. E drept recordul absolut era de 35 de zile şi data din urmă cu 2 ani, dar ce contează? Am scăpat!

Lasă un răspuns

Top