Despre un subiect favorit: mâncarea

Cine mă cunoaște, știe că sunt un gurmand. Iubesc mâncarea aproape cu pasiunea cu care mi-aș iubi amanta. Însă pentru că din când în când neuronii mei au chef de împerechere,  rezultatul fiind sub forma unei sinapse mici, cât un orgasm de… neuroni, ei bine, rezultatul nu este întotdeauna ceva la care te-ai putea aștepta. Uneori mă surprind și pe mine însumi!

Stăteam așadar și cugetam, acum la granița temporală dintre Crăciun și Revelion, la… mâncare. V-am surprins, nu-i așa?

Și nu atât de mult la mâncare, căci sunt de-a dreptul ghiftuit, ci la ceea ce mâncăm, cum mâncăm etc.

Carnea

Fiind un animal omnivor, omul mănâncă de toate. Cam ca porcul. Însă v-ați gândit la această treabă și din altă perspectivă? Una așa, ceva mai macabră? Adică iei animalul, îl căsăpești, apoi îl tranșezi. Și te minunezi ce bucăți grozave de cadavru ai! „Ia uite ce costițe” sau „ce mușchiuleț mi-a ieșit!” – de parcă ai contribuit cu ceva la „ieșirea” mușchiului respectiv.

Apoi, să iei toate bucățile alea de cadavru, să le asezonezi cu fel de fel de ierburi, să le dai la fum, la baiț, la marinat șamd și apoi să le scoți cu emfază în fața unui cerc de cunoscători, cu care să vă minunați la unison.

E ca și cum cineva ar duce cadavrele umane la îmbălsămat și s-ar lăuda apoi cu „uite ce culoare a prins Gigel de la formol” sau „nu-i așa că pulpa Ilenei te face să-ți lase gura apă de la amestecul de soluție salină?”. Scârbos, nu-i așa?

 

Dar să mergem mai departe: cârnații

Stau și mă întreb, cărui strămoș al nostru i-a venit magnifica idee, în timp ce golea de mațe un animal răpus?

– Ioane, uite ce mațe pline de căcat avea porcul ăsta!

– Da Vasile, dar știi ce ar fi mișto? Să le golim de căcat și să le umplem cu părți din corp.

– De ce să facem asta?

– Ca să nu aruncăm mațele, evident! Și să nu rămână goale.

– Și usturoi de ce punem?

– Ca să nu pută a căcat, Doamne Ferește, ce întrebări idioate pui!

Și uite așa ne-am ales cu cărnații, caltaboșii, sângeretele, toba, salamul șamd. Mațe umplute cu… fostul proprietar al lor.

Aici mai e un subpunct, căci am auzit zilele astea despre el, ceva ce duce greața la un nivel superior. Cică să iei caltaboșii, să-i  pui la fiert și apoi să te delectezi cu zeama aia care arată ca o vomă de om care a mâncat slănină afumată cu jumări și a băut juma de litru de cola.

 

Să ne oprim aici? Da’ de ce?!

Alteori stau și mă întreb ce minte bolnavă de om pervers a inventat peștele umplut? Știți cum se face? Se ia o știucă (eu cu știucă am văzut figura), se belește literalmente (de preferat moartă, căci altfel nu cooperează) și apoi se ia conținutul, adică trupul peștelui, care se fierbe, prăjește, amestecă cu fel de fel de mirodenii, se dă prin mașina de tocat (nu neapărat în ordinea asta) și la final se umple pielea, ca și în cazul cârnaților, cu întreaga compoziție rezultată din… fostul proprietar al pielii. Adică… pe bune?! Bine, la final se bagă peștele astfel rezultat, la cuptor. Dar ce avea cadavrul intact? De ce să-l scoți din pielea lui, să-l toci mărunt, ca să-l pui înapoi?!

 

Puiul umplut

Asta e o altă găselniță ușor perversă, care merge pusă în fapt și cu curcani, gâște sau după caz cu lebede (depinde din care parte a Europei provii). Chiar dacă e mai puțin macabră decăt povestea peștelui umplut, pe scurt, după ce înaripata își dă obștescul sfârșit, este jumulită și curățată, i se extrag toate componentele interne și… surpriză… se aruncă. Sau se dau la câini. Sau orice. În locul lor se îndeasă pasărea, prin fund (de aici cred că a plecat toată ideea) cu un amestec de fel de fel de chestii pe bază de făină, grăsime, mirodenii etc. Apoi, după ce s-a finalizat sodomizarea, care e mai degrabă un fisting în toată regula, iar păsăroiul e mult mai plin decât a fost vreodată când trăia, se pune la cuptor. Când e gata, familia se adună în fața cadavrului mutilat și umplut după cum am descris, se minunează și se repede la a-l devora. Pe cadavru. Cu tot cu umplutură.

 

Mâncăruri la care eu spun „pas”!

Prima și cea din toate timpurile este ciorba de burtă. Trecând peste gustul ei care seamănă izbitor cu cel pe care-l ai în gură când slobozești o râgâială „mai din suflet”, aia care vine cu sine cu niște lichid din mațe amestecat cu bucăți de mâncare semidigerată etc, aspectul este identic: jur că mâncarea aia a fost mâncată deja de către cineva și dată înapoi, caldă!

Chiar și așa: să iei  burta vacii, care arată ca orice, numai ceva comestibil nu, să o tai fâșii, cu toți perișorii ăia care ies din ea de parcă ar fi cine știe ce minitentacule de meduze criminale, să fierbi chestia aia, apoi să reverși peste ea o tonă de smântână și un kil de usturoi și să te bucuri de borala reieșită… mi se pare maxim!

Cea de a doua „mâncare” pe care o refuz ostentativ sunt melcii. Da! Indiferent de promisiunea bucătarului, sunt convins că melcii ăia, care sunt încă în cochilii, fierți, copți, puși pe jar sau cum s-or face, cu tot cu sucul propriu și mațele pline de căcat de melc, nu au ce gust surpriză să aibă! Oricum, nimic diferit de ce aș putea găsi în orice batistă de om puțin răcit. Sau mucos.

 

Hai, să aveți poftă bună și imaginație la hăcuit și preparat bucățile de cadavru!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Top